În ultima săptămână, țara mea, Israel, incluzând capital noastră, Orașul Sfânt al Ierusalimului, au fost acoperite de un val fără precedent de teroare palestiniană.
Acum o săptămână, Eitam și Na’ama Henkin au fost executați brutal de teroriști palestinieni drept în mașina lor. Cei patru copii ai lor, Matan, 9, Nitzan, 7, Neta, 4 și Itamar, în vârstă de 9 luni, acum orfani, stăteau nemișcați pe bancheta din spate și, miraculos, nevătămați. Viețile lor sunt acum alterate ireparabil.
După două zile, alți doi israelieni au fost înjunghiați fatal în Ierusalim. Unul dintre bărbații căzuți victime îți ținea în brațe în acel moment copilul de doi ani. Alte vieți și alte familii destrămate.
Acum două săptămâni, Alexander Levlovitz, care era în drum spre casă după cina de Rosh Hashanah (Anul Nou evreiesc), a fost ucis când un tânăr palestinian a aruncat pietre spre mașina sa, el pierzând controlul.
În ultimele 48 de ore, în Ierusalim, Tel Aviv și practic în toate părțile Israelului, am avut peste 150 de atacuri teroriste, incluzând înjunghieri, împușcări, aruncări de pietre și loviri de mașini.
Cu toate acestea, comunitatea internațională rămâne tăcută în fața acestui asalt terorist violent împotriva poporului meu. Este sângele nostru mai puțin valoros? Oare viețile evreiești nu contează?
Să nu lăsăm loc de greșeală sau de dubii. Suntem vizați doar pentru un singur motiv: fiindcă suntem evrei.
Înțeleg că Europa se confruntă cu un număr de chestiuni apăsătoare, prinre care Statul Islamic și valul de refugiați sirieni, dar cu noi cum rămâne? Noi nu contăm?
Mulți lideri, cu precădere în Europa, nu ezită să condamne așezările israeliene, dar cu siguranță îți alocă suficient timp pentru a emite un cuvânt vag, ambiguu care să condamne aceste atacuri teroriste. La fel procedează și grupurile pentru drepturile omului precum Human Rights Watch sau Amnesty.
Apoi am urmărit câteva dintre reportajele media ale acestor atacuri, ca cel al BBC-ului, și m-am întrebat cum pot totuși să răstălmăcească faptele și logica în afara oricărei asemănări cu realitatea încât să atribuie vina Israelului.
Chiar mai exasperanți sunt acei lideri internaționali care iau în considerare situația doar când Israelul are obrăznicia de a se apăra, și care ne cer, în mod previzibil, tot nouă să exercităm „cumpătare”. Pardon? Cumpătare?
Imaginați-vă pentru un moment că oameni ar fi secerați cu mașini, pistoale sau cuțite de teroriști islamici pe străzile din centrul Londrei, Parisului, Washingtonului sau Moscovei. Cum credeți că ar reacționa liderii acelor țări?
Unde sunt toți acei așa-numiți liberali luminați, care continuă să militeze pentru Boycott, Dezinvestire și Sancțiuni (BDS) împotriva Statului Evreu, dar care sunt muți în fața terorii palestiniene împotriva evreilor?
Israelienii, ca toți oamenii, au dreptul de a trăi în siguranță și securitate, fără teroare. Iar guvernul și forțele noastre de securitate au obligația de a lua orice măsuri necesare pentru a asigura asta.
Tensiunea de-a lungul Israelului, în special din Ierusalim, este din ce în ce mai palpabilă. Cumva, acest val de teroare pare diferit de ploaia de rachete lansate de Hamas vara trecută. Cel puțin atunci aveam Iron Dome-ul și timp (chiar dacă doar 15 secunde) pentru a găsi refugiu. Dar este un fapt cu totul mai intim și personal când un terorist te alege pentru a te omorî cu sânge rece.
Mulți comentatori și analiști numesc aceste atacuri drept "lup singuratic". Dar de câte astfel de atacuri lup singuratic este nevoie pentru a constitui un val de teroare coordonat?
Concluzia e că atacuri ca acestea nu se petrec din neant. Astfel de măceluri nemiloase sunt rezultatul direct al unei infrastructuri palestiniene omniprezente, conduse de președintele Autorității Palestiniene (n. trad. - AP), Mahmoud Abbas, care îndoctrinează ură, incită la violență și insulfă o viziune asupra lumii care justifică aceste acte macabre.
Cu mai puțin de o săptămână în urmă, Abbas a ținut un discurs incendiar în fața plenului Adunării Generale a Națiunilor Unite, care numai nu a dat undă verde acestui val de teroare.
Într-un discurs la televiziunea palestiniană din 16 septembrie, Abbas a declarat mândru că „noi binecuvântăm fiecare picătură de sânge vărsată pentru Ierusalim. Cu ajutorul lui Allah, fiecare shaheed (martir) va ajunge în cer.” Apoi a adăugat că „Al-Aksa este a noastră, la fel ca Biserica Sfântului Mormânt. Ei [evreii] nu au niciun drept de a le desecra cu ale lor picioare spurcate.”
Și oamenii încă se întreabă de unde au acești teroriști motivație.
Nu numai că Autoritatea Palestiniană nu a condamnat aceste atacuri teroriste barbarice, ci chiar au căutat, în mod incredibil, să condemne Israelul pentru că ne-am apărat. Abbas cu siguranță dă un nou sens cuvântului „chutzpah”.
Este acesta un semn reprezentativ pentru un lider care dorește pace?
Doar când liderii palestinieni vor renunța fără echivoc la terorism și îi vor eradica și condamna pe toți cei care predică violență împotriva Israelului și ură contra poporului evreu vom putea spera la pace adevărată.
Pe măsură ce AP continuă să insiste ca lumea să recunoască statul palestinian, trebuie să ne întrebăm mai exact ce tip de stat își dorește: unul care predică virtuțile păcii, sau unul care incită la teroare și care o slăvește?
Într-un discurs fără precedent din iulie cu privire la extremismul islamic, Prim-ministrul britanic, David Cameron, a clarificat faptul că a spune că „violențele din Londra nu se justifică, dar bombele sinucigașe din Israel sunt o altă chestiune” – atunci și tu ești o parte din problemă.” Tuturor oamenilor care nu condamnă această teroare palestiniană, sau care găsesc moduri de a o scuza, eschiva ori minimaliza, le spun același lucru – „atunci și tu ești o parte din problemă.”
Arsen Ostrovsky este avocat în dreptul internațional al drepturilor omului și trăiește în Israel.